Superficialitatea

N-ai cum să negi. Vrei, nu vrei, tot ai o sămânță de superficialitate în tine. Poate nu-i vina ta și nu te caracterizează, nu spun nu; se poate să te fi influențat anturajul, crede-mă, se poate, am pățit-o.

Și nu spun că sunt nevinovată în totalitate, nimeni nu este, toți avem partea noastră de vină… dar… când m-am îndepărtat de foștii mei prieteni, la amici mă refer, mi-am impus să-mi schimb modul de a gândi, să nu mai judec cărțile după copertă, cum s-ar zice, și-am reușit, dar am dat de alți oameni, care la momentul respectiv m-au influențat tot negativ. Nu-mi dispacea neapărat, mă simțeam bine în preajma lor, nu simțeam că fac rău sau lucruri de genul. La fiecare ieșire nu făceam decât să bârfim, să vorbim despre viață altora, despre necazurile lor, despre cum o duc ei rău sau bine, îi judecăm cu orice preț, în orice fel; oo, mai ales dacă nu-i agream, atunci chiar era o plăcere să bârfim și dacă și prietenele tale erau de acord cu tine, era și mai minunat! But onestly, n-am de ce să mint, chiar n-aveam nicio problemă cu asta. În schimb, acum… de când m-am îndepărtat de prietenii respectivi, îmi dau seama cât rău am făcut că am procedat așa.

Nimeni nu merită să fie judecat, și mă refer la persoanele pe care le judecăm fără să le cunoaștem povestea, fără să le cunoaștem viață, fără să-i cunoaștem pe ei. Suntem răi! Toți suntem răi, fiți serioși! Dar haideți să nu mai fim așa, ură, răutatea nu face decât să ne denigreze. Și nu cred că este vreunul din noi care și-ar dori asta.

Standard

Amintiri din liceu

Cursuri-liceu-in-strainatate1

Tot respectul pentru profii care-și fac bine meseria, care-și îndrumă copiii spre drumul cel bun, care vor să scoată din elevii lor părțile bune, calitățile, nu doar răul, iar dacă acești profi îți mai sunt și prieteni pe lângă statutul de dascăl totul merge strună!

Am avut profi care și-au dat tot interesul pentru noi, elevii, fie că făceam parte din categoria celor care-nvață, fie că făceam parte din cealaltă categorie, care se distra mai mult, să zicem. Bă, și oamenii ăștia aveau un chef în a scoate ce e mai bun din noi de parcă eram copiii lor; am colegi care nu-nvățau deloc și tot profii trăgeau de ei, le dădeau șanse să-și scoată media. Când aveam o problemă, ne înțelegeau, nu ne vorbeau de parcă erau superiori sau ceva și asta, probabil, ne făcea să ne simțim mai bine.

Dar… am avut și profi care parcă făceau intenționat orice să ne scoată din sărite. Ne vorbeau cu o superioritate care transmitea ” Mă, tu ești un nimeni și pot oricând să-ți pun o notă mică, să-ți stric toată media. „. La școală, la orele de filosofie, economie, logică, franceză, chiar nu-nvatam și nu eram atentă că nu prea-mi trebuia, în schimb stăteam liniștită în bancă mea și-nvatam la bio, nu-mi spuneau nimic, dar pentru teste învățam uneori și de 10… dar nu.. erau elevii lor care mereu luau 10, și chiar dacă tu copiai mots-a-mots de la ei, tot 8 îți punea.

Ooooh, dar stai.. cum să uit de profesoarele care se uitau cruciș la tine, și dacă le lăudai unghiile de vampiroaice, deja aveai un 10-n catalog sau care așteptau lingușeli… Ei primeau lingușelile, tu primeai 10! Așa mă motivează ăștia să-nvat? Sau stai… ăștia-s profesori?

Am o grămadă de amintiri din liceu, și promit să revin cu ele!

Standard

Banii ne fac femei?

rihanna-bbhmm-plagiarism

Nu, nu, și dacă gândești așa nu ești femeie. Lucrurile scumpe și banii nu te fac femeie!

Țin să spun că am lucruri scumpe, am farduri de la Chanel, mascara de la Dior, dar nu mă simt mai presus, și continui spunând că am multe lucruri de la Avon sau Oriflame, și nu mă feresc să-mi cumpăr lucruri de la firme mai puțin cunoscute, nu mi-e rușine; de fapt, ar trebui să-mi fie? Fetele ca tine, care postează doar poze sau citate care fac referire la cât de mulți bani au sau câte le oferă ” mami și tati ” , nu sunt femei, sunt doar niște copile care se bucură și se laudă cu ceva ce nu este al lor, practic.

Te lauzi mereu cu banii tăi nenumărabili, cu hainele de fițe, îți târâi iubitul după tine, iar pe facebook ești mare doamnă și te simți  ” nemaipomenit ” la fiecare check-in, dar înjuri pe stradă că ultima mahalagioacă, fumezi de câte ori se poate și bei în repetate rânduri, asta te face femeie? Crezi că toate astea se compensează cu faptul că ai bani? Nu, „drăguță/scumpă”, stai pe pace! Pune mână și învață că numa’ asta te va ridica, nu mami și tati, nu banii tăi neprețuiți, nu hainele de la Zara sau mai știu eu ce! Fii realistă! ” Bitch better have my money” , ți-a zis cineva că semeni cu Rihanna sau te supraapreciezi singurică?

Standard

Iubirea- o mica parte din ea

În acest articol, țin să vă anunț de la început că nu este vorba despre mine, ci despre câteva persoane din jurul meu; persoane care cică-mi erau prieteni sau care mă considerau prietenă, persoane care-mi spuneau totul și cărora le spuneam totul.. Totul a început repede și s-a terminat în aceeași manieră.

O apropiată, cunoștință, fostă prietenă foarte bună – într-o relație cu un Derbedeu.

Eu, prietenă apropiată a ei, căreia îi spunea orice, eram supărată, încercam să fiu alături de ea, să o ajut să depășească fazele urâte pe care le făcea Derbedeul. Am ajutat-o, a trecut peste, dar s-au împăcat.

Aflam multe lucruri despre el, destul de multe, lucruri care pe ea ar fi afectat-o. Ea era super-încântată de relația pe care o avea așa că am decis să nu-i spun. Îmi povestea cât e de fericită, cât de bine-i merge, cât de bine se înțeleg, iar eu eram cea care avea un zâmbet fals pe buze în acele momente.. nu aveam ce să fac, se presupunea că sunt prietenă ei și trebuie să fiu alături de ea și la bine, și la rău.

Bineînțeles că Derbedeul i-a făcut faze din nou, așa-s bărbații, nu toți, unii. Ne-am întâlnit, a început să-mi povestească, a început să plângă, a început să-mi spună că nu se mai împacă cu el, nu mai merită, eh.. știți cum sunt fetele și ce lucruri spun la nervi, dar de data asta chiar mă convinsese. Și eu, că o prietenă bună cum mă consideram, am decis că e timpul să-i spun toate acele lucruri pe care le aflasem. A rămas uimită, nu se aștepta, m-a crezut, chiar m-a crezut, oricum n-aș fi putut s-o mint. I-am spus tot adevărul despre Derbedeu că a două zi, să aflu că s-au împăcat și că el n-o mai lasă să vorbească cu mine. Pe bune? Tu, un Derbedeu, nu o mai lași pe prietena mea, căreia i-am fost alături atunci când TU o înșelai și-i făceai numai rău, să vorbească cu mine? Iar tu, prieteno, nu mai vorbești cu mine pentru că ți-am zis adevărul despre derbedeul tău? Oh, nu e panică, am trecut peste multe faze de genul, nu e nici prima, nici ultima… Dar totuși, mă durea să știu că am încercat să fac un bine și că mi-am luat-o în freză, cu toată modestia din lume, nu cred că meritam… dar m-am resemnat! Ei sunt în continuare împreună, el încă o înșeală, eu încă aflu, dar m-am învățat minte!

Standard

Circul

În mințile noastre sau cam așa ar trebui, circul și cu sensul lui propriu ar trebui să apară ca un nou univers pentru copii, un loc de unde ei pot învăța animalele, ce fac ele, și alte lucruri pe care nu are rost să le enumăr aici…

Mulți dintre noi, dintr-o perspectivă subiectivă, declarăm că suntem împotrivă circului…
Recent, am fost la un circ în orașul în care locuiesc, Piatra-Neamț, alături de sora mea mai mică. Ce am văzut? Niște animale chinuite, care erau nevoite să învețe coregrafii pentru a distra niște omuleți. E corect? Din punctul ăsta de vedere se pare că nu. Cu toată tristețea pe care o aveam în suflet, trebuia să par în regulă pentru că sora mea să se bucure de spectacol. Apropo, spectacolul nu mi-a displăcut, acolo am observat cât de inteligente sunt animalele, cât de bine se descurcă în ceea ce trebuie să facă, iar asta m-a bucurat pentru că, între noi fie vorba, de multe ori m-am contrazis cu profu’ de filosofie, el spunând că animalele nu pot gândi… ei, pe naiba…

Într-adevăr, copiii trebuie să vadă animalele, să le cunoască, să le știe numele, să știe ce fac, iar singurele moduri în care ar putea cunoaște aceste lucruri ar fi să meargă la zoo sau la circ… dar cu toate astea, animalele merită să fie chinuite în acest fel?

P.S.: Nu vreau să scriu pe acest blog doar pentru a părea interesantă, nu sunt profesionistă, e doar un început.. vreau doar să scriu despre lucrurile pe care le observ în viață noastră și să văd dacă sunt singură care gândește așa.

Standard

Începuturi

Totul a început acum 30 minute când mi-a venit în minte să-mi scriu gândurile pe un blog, n-a durat prea mult și-am început.. Ce vreau eu? Ca lumea să fie mulțumită, nu vreau hateri, nu vreau fani, nu pentru asta sunt aici… ci pentru simplul fapt că vreau să scriu; vreau să scriu despre orice-mi vine în minte, despre orice nemulțumire, supărare, despre orice văd și orice simt, iar ce-mi doresc după ce postez e să mă simt mai liberă!

Standard